O articol de Silvia Zamfir
Cand vorbim despre limba română, obisnuim sa spunem ca ea vine (sau provine) din limba latina. Este ceea ce am invatat la scoala si ceea ce se afirma in general. Cati dintre noi cunosc insa aceasta limba veche si de ce nu se preda la toate nivelurile de invatamant, daca intr-adevar ea este “mama” limbii române ?
La fel ca noi, aceasta “onoare” o mai au putine popoare: italienii, francezii, spaniolii si portughezii, si aceasta in principal din doua motive: (1) aceste limbi prezinta oarecare asemanari cu limba latina si (2) teritoriile tarilor in care se vorbesc in prezent aceste limbi au fost cucerite cu aproximativ doua mii de ani in urma de catre romani.
Ceea ce nu ni se spune este ca, spre deosebire de toate celelalte popoare mentionate, tara noastra nu numai ca nu a fost cucerita in intregime de catre romani, dar aceasta s-a intamplat mult mai tarziu. In plus, desi Imperiul Roman a ajuns sa inglobeze imense teritorii, in mare parte din acestea nu a lasat ca amintire limba latina la distanta de timp. In fine, dar nu mai putin important, odata cu criza din secolul al III-lea, unul din primele teritorii din care romanii au fost nevoiti sa se retraga a fost tocmai provincia Dacia, si o sa vedem imediat de ce.
Daca privim pe harta maximei expansiuni a Imperiului Roman, putem observa ca Dacia reprezenta un teritoriu cu totul special, greu de aparat din punct de vedere strategic: nu numai ca se intindea peste Dunare, dar era inconjurat din toate partile de asa-zisele popoare barbare.
La distanta de numai 60 de ani de la cucerirea Daciei, la Vest de ea incepe razboiul marcoman (167-189), un conflict militar provocat de triburi germane si sarmate la granitele Imperiului. Patruzeci de ani mai tarziu, la Est de provincia romana Dacia, incep presiunile gotilor. Acestia sunt considerati de catre istorici drept un popor german, insa Iordanes (istoric bizantin din sec. al VI-lea), in lucrarea “Getica”, ii considera ca fiind totuna cu getii, cum de altfel se poate intui chiar din titlul operei sale.
Probabil termenul “goti” era unul generic, prin care se intelegea toate triburile care au inceput mai intai sa dea de furca Imperiului si mai apoi sa se reverse in Imperiu; erau nu numai triburi germane, ci si sarmati si daci liberi. Curios este cum getii, cei care prin formula “geto-daci” sunt considerati ca fiind stramosii poporului român, dispar subit din Istorie tocmai in perioda in care isi fac aparitia gotii, cei care mai tarziu, impartiti in doua mari grupuri, de ostrogoti si vizigoti, vor constitui una din cauzele caderii Imperiului Roman de Apus (476) si vor domina la randul lor intregi teritorii din vechiul Imperiu.
Asadar in Dacia, spre deosebire de teritoriile din Occident, un adevarat proces de romanizare este mult mai greu de imaginat, si asta din mai multe puncte de vedere. Cum am vazut, vorbim de o durata nu numai relativ scurta, dar in acelasi timp dificila, de dominatie romana. Dar mai ales, la nivel lingvistic, ne gasim intr-o alta faza de evolutie a limbii latine…
Prin limba latina se intelege in mod normal limba romanilor, cetatenii Romei. Roma a fost fondata de catre latini, dar cu ajutorul altor elemente, in principal etrusci si sabini, vecini cu latinii. Studii recente ne spun ca latinii, la fel ca si sabinii, apartineau unor grupuri de populatii indo-europene ce proveneau din Europa centrala si de rasarit si care au patruns in peninsula italica cam pe la sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.e.n.
Termenul “indo-europeni” reprezinta acele popoare care aveau limbi inrudite intre ele si ale caror stramosi indepartati pare ca s-ar fi raspandit, incepind cu mileniile IV – III i.e.n., dintr-o zona la Nord de Marea Neagra si Marea Caspica.
Revenind la limba latina, vedem deci cum ea ajunge in peninsula odata cu latinii si, prin actul de fondare a Romei, intra intr-un strans contact cu limbi invecinate precum etrusca si graiul sabinilor.
Aceasta limba a romanilor numita “latina” este influenta deci de la bun inceput de catre alte limbi. Pe masura ce romanii reusesc sa cucereasca intregul teritoriu al actualei Italii, limba latina incepe sa influenteze si sa fie influentata la randul ei de celelalte limbi prezente in peninsula. Aceasta perioada de inceput a limbii latine este numita latina arhaica si are putine marturii scrise, scrierea cu alfabetul latin fiind o inovatie la acea vreme.
Cărțile digitale pot fi comandate aici: DACIA ART
Ea va fi substituita mai apoi de latina clasica, in secolele dinainte si cel de dupa nasterea domnului Isus Cristos. Din punct de vedere istoric, aceasta perioada corespunde continuei expansiunii romane pana in 117, anul in care Imperiul Roman ajunge la maxima sa intindere.
Din punct de vedere lingvistic se intra intr-o perioada de inflorire a operelor scrise, artistice si nu numai. Influenta grecilor asupra limbii latine este de necontestat, mai ales ca greaca, impreuna cu latina, sunt unicele limbi vechi europene care ne-au lasat principalele marturii scrise.
In fine, a treia perioada a limbii latine se numeste latina tarzie. Ea corespunde ultimelor secole ale Imperiului Roman de Apus, caracterizate de continue invazii barbare, razboaiele marcomane constituind un preludiu al acestora. Iata dar cum dominatia romana in Dacia (106-271) incepe intr-o perioada in care latina clasica era in declin, daca nu chiar si apusa. Vom reveni imediat asupra acestui aspect fundamental.
In lingvistica se foloseste expresia “limbi neolatine” si nu “limbi latine”. La prima vedere ar putea parea un detaliu pentru specialisti si nimic mai mult; in schimb, el este un posibil punct de plecare pentru a demonstra cum nici o limba actuala nu vine in realitate din latina. Latina, ca limba a unui Imperiu, dar mai ales, ca unica limba scrisa a intregului Occident pe o lunga perioada de timp, a influentat enorm, direct sau indirect, toate limbile europene. Insa nici una dintre ele, nici macar italiana, in fond poate cea mai indreptatita, nu provine din latina. Acest verb nu este potrivit pentru a descrie complexele procese lingvistice ce s-au desfasurat de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, limbi in continuu contact unele cu altele se influenteaza reciproc si se modifica, transformindu-se astfel in timp.
O limba neolatina reprezinta, in opinia lingvistilor, o evolutie directa nu din latina clasica ci din cea “vulgara”, sau populara. Aceasta difera de la o zona la alta a vechiului imperiu si nu are marturii scrise. Este un concept pur teoretic si care incearca sa justifice nenumaratele schimbari ale unor cuvinte, de la forma prezenta in latina clasica la forma actuala. Aceasta convingere se datoreaza faptului ca timp de mai bine de un mileniu, singurele limbi vechi la care se avea acces erau latina si greaca veche, deci era firesc sa se raporteze la ele.
Lingvistica romanica nu are nevoie asadar sa demonstreze ca limbi precum italiana, româna etc. provin din latina, ea considerind aceasta un lucru firesc. Pacat ca in limba română se conservă intacte cuvinte din latina clasica mai mult ca oriunde… Si nu numai atat: in româna exista cuvinte comune cu greaca veche, cuvinte care, chiar si in cazul in care au intrat in latina clasica, nu se regasesc in forma lor originala si in alte limbi romanice. Preotii nostri acest lucru cu siguranta il cunosc, si poate ca ar fi bine sa il spuna si lingvistilor români…
Cand in sfarsit se ajunge sa se descopere ca limbi antice precum sanscrita etc. prezinta asemanari cu latina si cu greaca veche, asemanari care nu pot fi cazuale, in loc sa se revada tot ce se credea adevarat pana atunci, se ramane dintr-un anumit punct de vedere inca ancorati in vechiul mod de gandire: se imagineaza ca intr-un trecut indepartat ar fi trebuit sa existe o limba din care toate celelalte ar fi provenit. Aceasta idee s-a impamantenit printre intelectualii vorbitori de limbi germanice la inceputul secolului al XIX-lea, in plin Romantism.
Reinterpretind modelul folosit in lingvistica traditionala, si anume “latina –> latina vulgara –> limbi neolatine”, s-a incercat sa se construiasca acea ipotetica limba primordiala numita “proto-indo-europeana”, dar si o eventuala “protogermana”, o ipotetica limba antica din care toate limbile asa-zise germanice ar fi avut origine. Aceasta din nevoia din acea vreme a germanilor (si nu numai) de a-si cauta adevaratele origini, nevoie inca actuala… Din pacate, din graba de a le si gasi, s-a produs o eroare, care are consecinte indirecte mai ales asupra unor limbi precum româna, dar in general asupra lingvistici luata in ansamblul ei.
Cum spuneam, modelul pe care il foloseste romanistica pleaca de la niste date reale, si care sunt textele scrise in limba latina. Apoi, pentru a putea ajunge cu orice pret la cuvintele din limbile moderne asa-zise neolatine, imagineaza o posibila varianta in limba populara. In schimb, in momentul in care se inventeaza o protolimba, se pleaca de la variantele existente in anumite categorii lingvistice predefinite (de exempu, limbile germanice) si se cauta o forma intermediara, un fel de medie aritmetica… Aceasta pentru a compensa lipsa unei limbi antice documentate precum latina…
De ce oare nu se evita atunci orice categorie prestabilita si orice idee preconceputa ? Pentru simplul motiv ca s-ar descoperi ca limbile pe care le vorbim sunt cu mult mai vechi decat am putea crede. Unele cuvinte s-au modificat de-a lungul timpului, altele au ramas insa neschimbate. Sensul lor se pierde in negura vremurilor. Un singur lucru trebuie sa ne fie clar insa: cum am incercat sa arat mai sus, atat in lingvistica traditionala (romanistica) cat si in cea istorica (incepind cu teoria indo-europeana), se tine cont in mod relativ de dovada scrisa, as putea spune intr-un mod ideologic. Atunci de ce lingvistii isi fac atatea false scrupule ?
Adevarul este ca lingvistica este construita precum un castel de nisip, pe cat de frumos, pe atat de fragil. Odata ce s-a inteles ca asa-zisele limbi indo-europene sunt toate inrudite intr-un fel, lingvisticile nationale nu mai pot continua sa faca abstactie una de alta. In schimb, ele continua sa se comporte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sunt constranse sa o faca, altfel pun in pericol siguranta intregului castel de nisip, construit cu truda si migala de-a lungul timpului.
Numai ca, in aceasta situatie, adica afirmind de exemplu ca limba româna vine din latina,
1. o faci sa devina o limba nou formata
2. subjugind-o latinei, automat o subjugi tuturor limbilor scrise documentate ulterior
3. o obligi la nenumarate imprumuturi din alte limbi contemporane cu ea
4. nu reusesti (sau trebuie sa te faci ca nu reusesti) sa gasesti o posibila etimologie pentru multe cuvinte
(AS PUTEA DA, DACA DORITI, O SERIE DE EXEMPLE)
Si asta pentru ce ? Limba română are in schimb o caracteristica speciala, aceea de a se fi modernizat cu intarziere fata de alte limbi europene. Acest fapt ne ajuta sa demonstram cum in realitate limba română este o punte de legatura intre diferite limbi, mai vechi sau mai noi, asa cum de altfel o sugereaza insasi pozitia geografica a României…
Ea mai contine inca multe cuvinte vechi, mai apropiate de forma lor originara. In fond, prin teritoriul tarii noastre au trebuit sa treaca cu totii, inca din cele mai vechi timpuri, incepind cu omul de Cro-Magnon ce a populat Europa acum 30000 de ani, continuind cu agricultorii din Neolitic ce veneau din Orientul Apropiat si in fine, acele populatii rasaritene numite “indo-europeni”, ultima mare migratie umana la granitele preistoriei.
In concluzie, atata timp cat vom continua sa ne multumim cu istoria ultimilor doua – trei mii de ani, vom fi nevoiti sa acceptam povesti cu daci si cu romani, foarte asemanatoare cu cea a lui Adam si Eva.
Un articol de Silvia Zamfir
