În privința exprimării adevărului istoric, cărțile de după 1989 ale lui Lucian Boia (profesor universitar doctor, plătit de statul român la Universitatea din București) nu sunt cu nimic mai presus de vestita teorie a „spațiului vid” a lui Eduard Robert Rösler („Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României], Leipzig, 1871). Și nici cu aberațiile insultătoare ale lui H.R. Patapievici…
Cărțile sale,, Istorie și mit în conștiința românească” și „Primul Razboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretari”, apărute la Editura Humanitas, sunt extrem de periculoase pentru conștiința identitară, pentru că orice distorsiune istorică venită din partea unui specialist, recomandat ca atare de titulatura academică, îi dezarmează mental pe cititorii români neavizați și îi înarmează politic pe dușmanii neadormiți ai României. Iar scuza autorului de la ultima carte („Nu este o istorie «completă», ci un comentariu: o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie“) nu este de fapt, o scuză, ci o probă incriminatorie. Pentru că, de fapt, Lucian Boia îi recuză pe toți istoricii de până la el ca fiind autori ai ideilor de-a gata, ai prejudecăților și falsurilor istorice. Urmările unor asemenea cărți (care sunt ele însele, de fapt, falsuri sau răstălmăciri istorice) pot fi dezastruoase. Mai ales acum când, după 25 de ani de „democrație intensivă”, singura armă de apărare care ne-a mai rămas împotriva deznaționalizării conștiințelor este istoria. Iată ce scrie un autor maghiar, Dini G. Jónas, despre ultima carte a lui Lucian Boia, apărută anul trecut la (unde se putea altfel?) editura HUMANITAS:
„Adevăr istoric contra mitologie naţională
Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.
Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa „Primul război mondial”, apărută anul trecut la Editura Humanitas. Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.). De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire. Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm. În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar. Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.
Dini G. Jónas
8 aprilie 2015″
Din fericire, nu toți istoricii împortășesc interpretările lui Lucian Boia. Iată ce scrie reputatul istoric Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, ca și Lucian Boia) despre lucrările colegului său de breaslă și ale „comunității intelectuale” ale acestuia:
„Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.
Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”.
Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale”. (Ioan Scurtu)
Luate punctual, teoria lui Eduard Robert Rösler și „părerile” lui Lucian Boia, nu seamănă între ele, dar merg în aceeași direcție și urmăresc același scop: estomparea sau anularea identității istorice a poporului român. Acesta, conform lui Rösler, s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi emigrat la nord de fluviu. Teoria nu a fost inițiată de el, însă îi poartă numele, ca urmare a publicării, în 1871, a cărții sale „Romänische Studien”. Lucian Boia merge mai departe și consideră că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. Rezultatul este același iar articolul lui Dini G. Jónas îl ilustrează destul de clar. Nu ne rămâne decât să ne rescriem istoria. Echipa de „röslerieni” este făcută iar Lucian Boia este dispus să o coordoneze.
Miron Manega Sursa: Certitudinea.ro
DACIA ART: https://dacia-art.ro/
