Daniel Roxin: Într-un articol publicat în urmă cu câteva luni, lingvista spaniolă Carme Huertas le-a cam stricat jucăria latinopaților din toată lumea. Cu argumente lingvistice și logice, ea desființează teoria falsă și ridicolă a romanizării, o teoria considerată literă de lege nu doar în România, ci și în celelalte țări cu limbi “romanice” (română, italiană, spaniolă, portugheză, franceză, sardă, catalană, occitană). Iată un fragment din acest interviu în care face trimiteri consistente la geto-daci și la originea limbii române:
Maria Llompart: – Recunosc că, în calitate de filolog care a petrecut câțiva ani la universitate fără să înțeleagă de ce era atât de greu să studiezi latina, m-am simțit șocată când am auzit-o pentru prima dată pe Carmen Jiménez Huertas prezentând cercetările sale despre originea limbilor romanice, o origine care nu indica latina.
A pune sub semnul întrebării ceea ce s-a învățat este o călătorie personală care presupune revizuirea, cu mintea deschisă, a sistemului de credințe cu care am fost educați cu toții. Lingvistica și neovorbirea fac parte din agenda controlului social. Suntem manipulați cu limbajul post-adevărului. Și adevărul este că, așa cum spune Jiménez Huertas, „cine controlează limbajul controlează masele”.
Carmen Jiménez Huertas este filolog specializat în lingvistică. Expertă în formarea abilităților sociale, de comunicare și lingvistice, este scriitoare, cercetătoare și lector. Ea este autoarea, printre alte cărți publicate, a lucrărilor Noi nu venim din latină și Suntem făcuți din limbă. Una dintre pasiunile sale este limba și cultura iberică.
Oricine își petrece timpul ascultând-o și citind-o pe Carmen Jiménez Huertas știe că cercetarea ei lingvistică are foarte mult sens. Pentru unii, a recunoaște că nu venim din latină este un exercițiu mental imposibil, pentru alții, este pe cât de eliberator, pe atât de ușor de înțeles. Ne-au mințit și cu latina? De unde provin limbile romanice? Limbile romanice nu vin de undeva, au fost deja aici. Ele sunt, potrivit lui Jiménez Huertas, limbile proprii care s-au vorbit aici de milenii. Această nouă viziune presupune revizuirea întregii gramatici istorice evolutive și realizarea unei noi abordări care să includă limbajul substrat, limba iberică (în cazul spaniolilor – n.m.).
– Dacă am fost mințiți cu teoria evoluției speciilor, a sosit momentul să recunoaștem că am fost mințiți și cu teoria evoluției limbilor?
Carme Huertas: – Mă tem că teoria actuală este complet depășită. Limbile nu se comportă așa cum ni s-a spus, nu se deformează și pierd elemente morfosintactice în câteva generații. O vedem clar cu ceea ce s-a întâmplat la 500 de ani de la sosirea în America: spaniola vorbită în țările hispanice continuă să fie spaniolă; portugheza vorbită în Brazilia este încă portugheza; engleza vorbită în SUA este încă engleză. Nimeni nu s-a oprit din conjugarea verbelor sau nu a dat să plaseze verbul la sfârșitul propoziției. Limbile nu se schimbă atât de repede. Există unele variații în lexic (cuvinte) și în prozodie (pronunțare, accent), dar încă ne înțelegem foarte bine după 500 de ani.
Imperiul Roman, în diferite etape, a cuprins peste 67 de țări cu un total de 270 de comunități etnice care vorbeau tot atâtea limbi și dialecte. Palestina a fost sub conducerea sa timp de 800 de ani. Grecii și egiptenii 400 de ani. A existat o importantă prezență romană la nivel de organizare statală și instituțională. Dar asta nu înseamnă că populațiile fuseseră latinizate. Cum vor ei să credem că o mână de romani au reușit să-i împiedice pe locuitorii unui întreg imperiu să vorbească limba strămoșilor lor? Nimeni nu adoptă limba inamicilor! Fermieri, mineri, pescari, sclavi, ni se spune că toți au început să mormăie latina. Armatele erau formate din mercenari, în Peninsula Iberică majoritatea erau hispanici, deci nu puteau fi agenți ai latinizării. Nu existau școli, nu exista televizor. În plus, iar această informație este importantă, ni se spune că limbile romanice s-au format când Imperiul Roman deja căzuse, prin urmare, într-un moment în care nu au mai existat elemente de presiune pentru a impune o limbă străină. Asta nu are niciun sens!
– Dacă Darwin a inventat teoria evoluției speciilor, cine a inventat teoria evoluției limbilor romanice din latină?
– Latina, după căderea Imperiului Roman, într-o vreme când aproape nimeni nu o mai vorbea, a fost impusă ca limba scrisă a Bisericii și a culturii, în Evul Mediu și chiar și după aceea. Trebuie avut în vedere faptul că majoritatea populației era analfabetă, așa că scrierea într-o limbă moartă a restricționat accesul la cunoaștere, ceea ce înseamnă că doar grupurile elitiste aveau acces la ea.
Așa cum s-a întâmplat cu biologia, medicina și fizica, lingvistica este privită, la rândul ei, ca un model mecanicist exterior ființei umane, în care viața este o luptă în urma căreia cei mai puternici supraviețuiesc, o evoluție cu cu pericole și atacuri constante ale dușmanilor externi care nu încetează să intervină în echilibrul intern. Lingvistica a fost conceptualizată exact cu același model, acceptând ipoteze în care totul pare să se petreacă dintr-o întâmplare capricioasă.
Schimbarea lingvistică este încă văzută ca degradare, ca și cum cuvintele ar fi călătorit singure dintr-o țară în alta și au suferit mutații (la fel ca virușii), fără a ține cont de ființa gânditoare care suntem. Se acceptă fără discuții că cuvântul își are originea acolo unde s-au găsit dovezile sale scrise, fără a argumenta că limbile sunt, mai presus de toate, orale. Și toate cărțile repetă că limbile romanice provin din latină. Desigur, oricine s-ar putea întreba ceva elementar: de ce nu înțelegem latina, dacă este limba noastră maternă? Realitatea este că, odată ce o „cunoaștere” a fost stabilită și aceasta devine parte a predării oficiale, nimeni nu o mai pune la îndoială. Și, în acest moment, puțini sunt cei care gândesc, pentru că este mai ușor să urmăm minciuna oficială decât să punem întrebări care ne obligă să înfruntăm adevărul.
– Care ar fi cele mai relevante caracteristici (fonetice, lexicale, morfosintactice și semantice) care depărtează limbile romanice de latină, conform cercetărilor dumneavoastră?
– Voi rezuma cele mai relevante caracteristici fonetice și morfosintactice:
Fonetică: Cea mai importantă caracteristică fonetică a latinei este durata. Ei au făcut distincția între vocalele scurte și lungi și între consoanele simple și duble. Dimpotrivă, toate limbile romanice își bazează sonicitatea pe opoziția fonemelor surde și sonore. Există așadar un cu totul alt factor de articulare care separă limbile romanice de latină. De asemenea, este important de subliniat faptul că în latină a existat un inventar de consoane redus la doar 14 consoane (față de 19 în spaniolă), care erau distribuite în doar trei ordine: labială, dentală și velară. Latina se îndepărtează de palatalizarea generalizată, fenomen prezent în toate limbile romanice. Structura silabică și distribuția ritmului au fost, de asemenea, diferite: Latina avea un ritm binar (cuvinte simple), în timp ce limbile romanice au accente a căror intensitate poate schimba silabe.
Morfosintaxă: Latina avea o compoziție morfologică sintetică, adică o rădăcină fixă la care se adăugau sufixe gramaticale. Verbul a fost împărțit în trei moduri (conjugare) și a fost plasat la sfârșitul propoziției. Formele nominale erau împărțite în cazuri (declinare) care indicau funcția sintactică, deci nu existau nici articole, nici prepoziții (în latină, cele câteva prepoziții erau folosite pentru a indica poziția și direcția). În schimb, limbile romanice arată o preferință clară pentru formele verbale perifrastice (timpuri compuse), iar formele substantivelor nu folosesc cazuri, deoarece există de obicei o ordine fixă a elementelor propoziției. Toate limbile romnaice folosesc articole și prepoziții. Fără îndoială există și alte aspecte foarte importante precum lipsa echivalenței conjuncțiilor și corelațiile verbale dintre propozițiile principale și subordonate, dar acestea sunt probleme care impun folosirea unor termeni gramaticali pe care, cu siguranță, mulți cititori i-au cam uitat.
Este posibil ca o limbă maternă să nu lase moștenire fiicelor sale nici morfosintaxa, nici sintaxa, nici legile fonetice, nici structura și ordinea constituenților propoziției? Distanța structurală și sonoră dintre latină și limbile romanice este atât de mare încât este evident că nu există nicio relație de filiație. Latina nu poate fi mama limbilor romanice. Deci, cu ce argumente este susținută teoria romanizării? Se caută asemănări lexicale. Sunt date procente de cuvinte similare și etimologiile sunt reconstruite artificial. Pe de altă parte, o moștenire uriașă a limbajului sunt neologismele. Deși toate limbile au propriile mecanisme de inventare a termenilor noi, latina și greaca au fost folosite de secole pentru a crea un vocabular nou. Și în al treilea rând, când apare o nouă tehnologie, aceasta este de obicei încorporată împreună cu vocabularul țării sale de origine, așa că avem că mulți termeni folosiți în haute couture și în bucătărie care provin din franceză, în timp ce termenii comerciali și tehnologici au originea în engleză.
– Dacă latina nu este limba maternă a limbilor romanice, cum ne-au spus ei la școală, cine este mama acestor limbi? De unde provin limbile romanice?
– Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, a spus că este mai ușor ca latina să vină din română decât invers, adică româna din latină. Dacă un membru al Vaticanului a făcut o astfel de declarație, înseamnă că ceva trebuie să fi știut el, precum și că ceva ne-a fost ascuns.
În același mod în care evoluția speciilor din maimuță continuă să fie justificată, în ciuda faptului că nu s-a găsit încă veriga lipsă, unele limbi sunt “făcute” să derive din altele pe baza unor terorii pe care genetica și arheologia le-au negat. Știați că granițele arheologice și genetice coincid practic cu granițele lingvistice?
Schimbarea limbii este un proces mult mai lent decât se crede în mod tradițional. Din ce în ce mai mulți cercetători apără ideea de stabilitate lingvistică cu diferite ritmuri evolutive și momente specifice de schimbare accelerată. Noile generații de arheologi și lingviști lucrează pentru a stabili un nou cadru teoretic bazat pe ideea de continuitate, antichitate și stabilitate a limbilor. Paradigma de continuitate paleolitică unește această mișcare pentru întreaga familie indo-europeană.
– Spui în cartea ta „Noi nu venim din latină” că limba română este o piesă cheie în acest proces. De ce este atât de important să ținem cont de română?
– Româna este o limbă romanică vorbită într-un teritoriu în care nu a existat niciodată o societate romană așezată și în care latina nu s-a impus niciodată ca limbă de cultură. Cu toate acestea, limba vorbită pe întreg teritoriul actual al României este foarte stabilă.
Româna, galica, portugheza, catalana și asturiana folosesc structuri morfosintactice similare care nu existau în latină. Ele coincid în mod inexplicabil, în ciuda faptului că nu au fost în contact de două mii de ani. Cum este posibil? Asta arată un substrat comun mult mai vechi!
– Cum explici că latina se aseamănă, din anumite puncte de vedere, mai mult cu limbile germanice, cum ar fi engleza și germana, decât cu limbile romanice?
– Asta a fost una dintre primele întrebări care m-a făcut să mă îndoiesc de gramatica istorică pe care mi-au predat-o la universitate. Era imposibil să înțelegi propozițiile infinitive dintr-o limbă romanică – trebuia să apelezi la engleză. Era imposibil de explicat pierderea cazurilor gramaticale ca un proces degenerativ deoarece în germană ele rămân în perfectă utilizare. Pur și simplu: piesele puzzle-ului au fost aranjate greșit!
Româna a fost piesa care mi-a permis să rearanjez totul. Baza lingvistică a românei provine din limba dacă. Noile surse istorice dau explicația că daca și latina erau înrudite și că ambele ar deriva din tracă. Dacă știm că și grupurile getilor care trăiau de-a lungul Dunării erau și ei traci, înseamnă că aceste popoare ar avea aceeași origine. Sursele grecești menționează că geto-dacii erau sedentari, în timp ce tracii erau nomazi; astfel, unul dintre acele grupuri de nomazi traci s-au mutat în Latium și au dat naștere latinilor. Studii recente de ADN arată că o parte din populația peninsulei italiene era de origine tracică. Încă o dată, genetica ne obligă să regândim lingvistica.
– Latina a fost limba de cultură a Imperiului Roman și relația sa cu limbile romanice este mai mult o relație de rudenie decât de filiație. Limbile romanice sunt similare între ele, dar nu sunt similare cu latina. Cum se explică aceste lucruri?
– Apreciez această întrebare pentru că îmi permite să explic că este necesar să înlocuim metafora arborelui care arată limbajele ca ramuri ale aceluiași arbore care au un trunchi comun. În acest model, limbile ar avea aceeași origine, plasându-le pe cele antice în poziții inferioare, iar limbile moderne ca fructe în capetele superioare ale ramurilor. Această concepție se bazează pe premisa unei singure origini pentru toate limbile și a fost copiată din modelul evolutiv al lui Darwin, aplicând-o lingvisticii. Cu toate acestea, există un paradox: ni se spune că limbile, îndepărtându-se de rădăcină, au degenerat, că limbile antice precum greaca, latina, araba clasică, ebraica și sanscrita erau limbi aproape perfecte. Dar dacă acei oameni aveau deja o limbă aproape perfectă, de ce să creeze alta?!
Cred că metafora râului este mult mai exactă decât cea a copacului. O limbă, ca un râu, se formează prin adunare, nu prin divizare. Pe tot parcursul cursului său, apa este îmbogățită cu substanțe nutritive și materiale din afluenți și pâraie care se unesc cu cursul său. Dacă analiza apelor a două râuri este similară, va fi pentru că ecosistemele acestora (teren, substraturi, vegetație, precipitații) sunt similare. Exact același lucru se întâmplă cu limbile. Schimbările se produc sincron, adică există o continuitate teritorială, cu zone de tranzit care acționează ca granițe lingvistice. Mediul este cel care afectează limba, și nu invers.
Deci, întrebarea dvs. trebuie să primească răspunsul după cum urmează: dacă limbile romanice sunt similare, este pentru că apar în ecosisteme similare, sursa lor este o cultură înrudită. Și dacă nu seamănă cu presupusa mamă, adică limba latină, asta înseamnă că ni se indică o mamă greșită.
– Care erau limbile de substrat vorbite în Peninsula Iberică înainte de romanizare?
– Amintiți-vă: nu a existat romanizare. S-a schimbat doar limba scrisă instituțională: înainte, se scria în iberică și mai târziu, în latină. În ceea ce privește limbile orale, oamenii au continuat să vorbească limbile lor obișnuite: limbile iberică, lusitană, celtică, basca, osco-umbriană, limbi proto-ibero-romane care au convers și și-au urmat procesele evolutive pentru a modela treptat proto-iberica.
– În cartea ta „Nu venim din latină” există un moment în care te întrebi: de ce nu vorbim arabă dacă arabii au fost în peninsulă mai bine de 700 de ani?
– Arabii au fost în Peninsulă mai mult decât romanii! Din anul 711 până în 1492 a existat o conviețuire care a favorizat schimbul de idei, obiceiuri, culturi și religii. A existat un transfer de termeni, dar nu a existat niciodată un amestec de limbi, nu a existat niciodată o modificare gramaticală profundă.
Vorbim despre limbi vii cunoscute de oameni și care sunt foarte diferite de latină, care era o limbă moartă pe care nimeni nu o vorbea. Și totuși nu s-a produs niciun hibrid lingvistic! Fiecare grup social a continuat să folosească propriul limbaj, adaptându-l la propriul său script. Din nou, este o schimbare în scris, nu în limbile vorbite!
– Ce crezi că se ascund în spatele acestei păcăleli despre adevărata origine a limbilor romanice ?
– La început am crezut că este ignoranță: nimeni nu s-a oprit să o pună la îndoială și ideile secolului al XIX-lea s-au repetat fără a evalua dacă asta se potrivește cu ceea ce știm acum despre limbă. Dar după acești ultimi doi ani de coșmar, m-am răzgândit. Am fost atacată și persecutată pentru că ipotezele mele amenință ceva important.
Cred că totul face parte din aceeași agendă: ei nu vor să cunoaștem importanța limbajului, nu vor să fie diseminate cunoștințe care au rămas ascunse pentru că au fost folosite pentru a manipula și controla populația. Lingvistica și neovorbirea fac parte din agenda controlului social. Cine știe să folosească limba controlează masele.
De aceea insistența ta de a reduce gramatica la o materie neplăcută a învățământului obligatoriu! Acesta este modul în care limbajul este separat de procesele cognitive și de filozofie.
– Comentezi în cărțile tale că limbajul este baza gândirii.
– Exact! Explicația mecanicistă a vieții lasă afară din ecuație cel mai important aspect al limbajului, ceva despre care nu se vorbește, un secret în jurul a ceea ce este limbajul cu adevărat: limbajul este baza gândirii, noi suntem ființe gânditoare. De aceea, schimbările lingvistice interne ale unei limbi sunt atât de lente. Putem adăuga sau modifica cuvinte, dar nu putem folosi greșit sintaxa, pentru că atunci se rupe coerența. Limbajul este baza proceselor cognitive. Avem nevoie de limbaj pentru a gândi, a ne aminti, a relaționa, pentru a ne structura propria gândire și înțelegere. Limbajul ne face oameni.
Sursa: https://diario16.com/de-donde-vienen-las-lenguas-romances/
