Puțini sânt cei care știu cu adevărat că grecii, când au venit în locurile unde trăiesc și astăzi, au găsit aici o populație străveche pe care ei o numeau pelasgă. Menționăm că pelasgii erau urmașii triburilor de proto-indo-europeni care au intrat în Europa pe la începutul mileniului VII î.Ch. Ei sânt strămoșii proto-iliro-traco-dacilor, dar și ai italicilor și probabil și ai celților. Oricum, italicii erau în marea lor majoritate triburi care migraseră, la diferite perioade de timp, din diferite regiuni locuite de proto-iliro-traci.
Ultimele teorii despre originea proto-indo-europenilor se bazează pe rezultatele săpăturilor arheologice făcute de arheologul britanic Colin Renfrew și echipa lui în anii ’60-’70 ai secolului trecut. Artefactele relevă că o populație neolitică a intrat în Europa din Asia Mică, fiind identificată cu primii proto-indo-europeni. Datările cu C14 arată că această migrare a avut loc pe la începutul mileniului VII î.Ch. În câteva mii de ani, triburile de proto-indo-europeni s-au răspândit în întreaga Europă Cetrală și de Răsărit, creând bine-cunoscutele culturi din regiunea carpato-danubiano-pontică. De aici, s-au răspândit spre Nord și spre Apus.
Cam în aceeași perioadă de timp, o parte din triburile vorbind graiuri de tip satem au migrat până în Iran și nordul Indiei. Când a fost descoperită sanscrita și marea ei asemănare cu limbile greacă și latină, dar și cu alte limbi indo-europene, de către William Jones, în a doua jumătate a secolului XVIII, s-a crezut că patria-mamă a tuturor indo-europenilor trebuie să fi fost INDIA, dar lucrurile nu stau așa, după cum am menționat deja.
Ca să rezumăm, grecii au găsit aici o cultură spirituală și materială foarte bogată, veche deja, pe care au asimilat-o. Proto-grecii au ajuns în Penisula Balcanică pe la 1800 î.Ch. din Anatolia. Lingviști de renume, precum Polomé, au arătat că proto-grecii și proto-armenii au format un singur grup etno-lingvistic care a migrat din nordul Mării Negre, prin Caucaz, în Asia Mică. Aici cele două grupuri de triburi s-au separat pe la 3500 î,Cr., după care proto-grecii au migrat spre vest prin Asia Mică până în Peninsula Balcanică.
Toate aceste teritorii erau locuite de pelasgi sau proto-iliro-traci, ceea ce înseamnă același lucru. O parte dintre greci, anume ionienii, au rămas pe țărmul de vest al Asiei Mici, alții au trecut în Peninsula Balcanică. Au început lupte între greci și localnici care au durat sute de ani, culminând cu Războiul Troian.
Robert Beekes, autorul ultimului Dicționar etimologic grecesc, arată că aprox. jumătate din lexicul limbii grecești clasice provine din limba de substrat, adică din limba pelasgă. SUTE DE CUVINTE DE SUBSTRAT DIN GREACA VECHE AU COGNAȚI APROPIAȚI ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE AZI, cuvinte care nu sânt moștenite din proto-greacă. În plus, tot Beekes arată că mai tot Panteonul așa-zis grecesc provine tot din limba de substrat, precum și o mare parte dintre toponimele și hidronimele grecești.
În acest articol vom discuta etimologia a două nume proprii foarte cunoscute cu rezonanță „greceacă”: Alexandru și Apollo. Primul este un nume masculin foarte răspândit în mai toate culturile europene, datorită faimei lui Alexandru Macedon. Al doilea este teonimul Apollo.
În principiu, se consideră că primul provine din gr. Alexandros sau cel puțin așa se crede și ca atare i s-a găsit și o „etimologie” grecească, anume din gr. άλεξειν „a apăra” și άνερ (gen. άνδρος), prin urmare „apărătorul bărbaților” (oare de ce doar al bărbaților? Aveau aceștia mai multă nevoie de apărare decât femeile și copiii?). O astfel de ipoteză sună ciudat și de aceea a fost adaptată de cercetători la „apărătorul oamenilor”. Este evident că este vorba de o etimologie populară. În general, s-a încercat să se găsească etimologii grecești și altor nume proprii vechi așa-zis grecești precum Ahile sau Oedip, dar fără succes. Cu privire la numele lui Ahile, am arătat într-un articol publicat nu cu foarte mult timp în urmă că este de origine pelasgo-iliro-tracă, pentru că puțină lume cunoaște faptul că forma greacă este, practic, un împrumut din limbile și dialectele pelasgo-tracice.
Numele propriu Alexandros este o adaptare după Alaksandu, fiind numele unui rege troian, menționat într-un tratat de pace în limba hitită de pe la 1280, î.Ch., dinainte de Războiul Troian. Tratatul de pace a fost făcut între regele troian Alaksandu și regele hitit Muwatilli II. Tratatul arată că Alaksandu mai semnase un tratat și cu tatăl luiMuwatilli, Mursili II. Alaksandu era succesorul lui Kukkuni, alt rege troian. Numele era probabil unul frecvent la troieni, pentru că îl purta și Paris, fiul lui Priam. Prin urmare, este vorba, la origine, de un nume troian. Este, de asemenea, și numele lui Alexandru Macedon, care era macedonean, iar macedonenii erau traci, nicidecum greci, după cum vom arăta mai jos. Desigur, numele Alexandros este forma grecizată a lui Alaksandu. În macedoneană probabil că suna cam la fel ca și în limba troiană, pentru că atât dialectul troian cât și cel macedonean erau graiuri tracice. Diferența în timp între care a trăit regele troian Alaksandu, regele macedonean și cuceritorul Asiei este de cca 950 de ani.
Pe de altă parte, există un popor numit burushaski care trăiește azi într-o zonă muntoasă din nordul Pakistanului. Acest popor păstrează în tradițiile sale o legendă extraordinară a originii proprii, anume aceea că ei sânt urmași direcți ai soldaților lui Macedon, rămași acolo, încă din acele vremuri. Unii cercetătorii occidentali i-au ridiculizat pe acești burushaski pentru această legendă îndrăzneață, spunând că așa ceva nu poate fi posibil. Am aflat de aceste lucruri dintr-o dispută dintre cercetătorul slavo-macedonean Iliya Cašule și o serie dintre acești cercetători vest-europeni, care a avut loc cu 5-6 ani în urmă, în The Journal of Indo-European Studies (Jurnalul de Studii Indo-Europene), cea mai prestigioasă revistă de acest fel din lume. Cašule a avut meritul de a fi găsit în limba burushaski vreo 70 de cuvinte cu cognați apropiați în limbă română.
Pe mine, cel puțin, Cašule m-a convins și am întreprins propria mea cercetare în urma căreia am găsit vreo 150 de cuvinte care au cognați apropiați în română, dar chiar și în latină. Acest lucru era de așteptat din moment ce Cašule nu știe limba română decât din cărți și dicționare. Tradiția orală a burushaskilor susține că un număr de 4000-5000 de soldați macedoneni s-au căsătorit cu femei persane și s-au stabilit în acele locuri muntoase unde trăiesc și astăzi. Astăzi ei numără cca un milion de suflete. Limba burushaski însăși este de filiație necunoscută, ceea ce demonstrează că aceștia au venit în contact cu o populație locală pe care au asimilat-o și de la care și-au însușit și limba. Cu toate acestea, legenda originii poporului burushaski de astăzi este confirmată de faptul că în limba lor păstrează câteva mii de cuvinte persane, dar și cel puțin 150 de cuvinte macedonene care au cognați în limba română de astăzi. Acest lucru l-am constatat în urma cercetării lexicului limbii burushaski.
Faptul acesta este o dovadă certă că limba macedoneană era un dialect tracic, nu unul grecesc, cum se crede în general. În plus, nu am reperat cuvinte de origine greacă în limba burushaski. În caz că astfel de cuvinte există în burushaski, ele sânt extrem de puține. În opinia mea, termenul burushaski este un cuvânt de origine indo-europeană și derivă din PIE *wer–k– „ridicătură, umflătură pe pământ” din care derivă o serie de cuvinte românești, între care și vârf, care după lingviști ar fi de origine slavă. În plus, sufixul maced. –ski este frecvent în limba română de azi, fiind și el de origine indo-europeană, moștenit în mai multe grupuri de limbi indo-europene, între care menționăm grupul iliro-trac, cel balto-slav, precum și cel germanic. Ipoteza este validată și de faptul că termenul grec de „macedonean” derivă din gr. μάκετα „culme muntoasă” > Mακεδόνες „cei care trăiesc pe munţi şi pe dealuri” (cf. Walde-Pokorny). Prin urmare, este destul de evident că termenul de „macedonean” este un calc după cel de burushaski. O cercetare minuțioasă a moștenirii trace a acestui popor care a trăit în situații vitrege peste două mii de ani se impune cu necesitate în cercetarea românească. Există mai mule lucrări în limbi europene moderne care constituie tot atâtea surse de cercetare de un deosebit interes. Dar cine să o facă!?
În ceea ce privește teonimul Apollo, acesta este considerat a fi o divinitate greco-romană. Cu toate acestea, Apollo a fost recunoscut ca zeu de mai multe popoare, contemporane cu grecii sau romanii sau chiar mai vechi, mergând până la vechii troieni, pelasgi și hitiți. Beekes arată că variante ale teonimului Apollo apar și la alte popoare mai vechi, formă care provine din substratul pre-grecesc dintr-un mai vechi Apalyun pe care îl asociază cu hititul Appaliunaš, teonim menționat în tratatul de pace încheiat între regele hitit și cel troian Alaksandu. Beekes afirmă că aceste nume nu sânt de origine indo-europeană, deși atât hitiții, cât și pelasgii erau indo-europeni. De fapt, Appaliunaš „Zeul furtunii” era o divinitate protectoare și a troienilor. De asemenea, Homer arată în nenumărate rânduri că Apollo îi susținea pe troieni în lupta lor împotriva grecilor, o dovadă în plus că la origini Apollo nu a fost o divinitate greacă. În plus, zeul Apulu, Aplu este întâlnit și la etrusci care nu este decât varianta etruscă a acestui teonim. Din cele arătate aici, nu există nicio îndoială că teonimul a existat la mai multe popoare indo-europene din lumea antică, precum pelasgii și troienii.
Aici am discutat doar un nume propriu și un teonim, ambele de mare rezonanță, punând accentul în mod deosebit pe originea numelui propriu Alexandru. În plus, așa cum am arătat deja, există în greacă sute, dacă nu mii de nume proprii, teonime, hidronime și toponime care se află în aceeași situație și este necesar să fie studiate. Unii dintre „marii” noștri istorici contemporani vor să ne convingă că sântem un popor tânăr, fără istorie și fără expepriență!! Oare așa să fie? Desigur că nu este câtuși de puțin adevărat. Sântem un popor multi-milenar, vechi și stăm aici de la facerea lumii. Restul nu este decât o minciună ușor de demontat dacă chiar dorim să o facem. Cu toate acestea, establishment-ul românesc se complace în tertipuri ieftine în loc să ia taurul de coarne.
Un articol de Mihai Vinereanu
Comandă cărțile lingvistului Mihai Vinereanu aici: https://dacia-art.ro/cautare?controller=search&s=vinereanu
