Mai mulţi cercetători consideră cuvântul Crăciun că ar proveni din lat. creatione(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rom. Crăciun de la lat. creationem întâmpinăm câteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic. În ce priveşte problemele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea ar fi devenit e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, în timp ce e final nu trebuia să dispară (cf. amărăciune etc.). Prin urmare, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.
Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, deoarece Iisus a pre-existat naşterii sale pământene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s-a întrupat. Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Cioranescu. Autorii Lexiconului de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum. Meyer (Alb. St., I, 89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rom. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună când preotul roman pre-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi Capidan (Dacor., 3, 142). Autorii Dicționarului Academiei evită să spună ceva concret despre originea acestui termen.
Ghinoiu-Pleșca în Sărbători și obiceiuri…(2100-2004) definesc termenul Crăciun astfel: 1. zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn și zeul iranian Mithra; 2 sărbătoare dedicată zeului autohton cu același nume în perioada solstițiului de iarnă, peste care creștinismul a suprapus nașterea Domnului Iisus; 3. colac (făcut de Crăciun) antropmorf în forma cifrei 8 care reprezintă divinitatea cu același nume”. la care se adaugă sensuri ceva mai noi precum: a) sărbătoarea creştină a naşterii lui Iisus care se celebrează pe data de 25 decembrie; b) personaj legendar care aduce daruri de Crăciun celor mici, numit Moş Crăciun, sensuri mult mai cunoscute în ziua de astăzi.
Cuvântul Crăciun este practic răspândit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: cf. bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun. În vechea rusă avea sens de „solstiţiu de iarnă” şi „moarte”. Larga răspândire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56). În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) pornește de la forme slave complet inadecvate, precum kratъkъ „scurt” sau kračatь „a păşi”. Pe de altă parte, Berneker (Slaw. Etym. Wb, 604) arată slavii au împrumutat termenul de la români, iar ungurii de la slavi, deși nu există vreun argument pentru care să nu-l fi luat și ei tot de la români.
Paliga (46-47) arată că la sârbi kračun se referă la „ziua butucului” când se ardea un „butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie. La ruşi karačon este perioada solstiţiului de vară, iar la ucraineni este „colacul de Crăciun”. În rusa veche, koročun era o sărbătoare de după 15 August. Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă „butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– „a tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de „butuc, buturugă”. Acest lucru nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru că este la fel de posibil ca noţiunea de butuc din albaneză să provină de la cea de Crăciun şi nu invers, din moment ce butucul Crăciunului a fost tot timpul asociat cu această sărbătoare străveche.
Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din română, deoarece acest cuvânt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate dacă am considera că poporul român s-a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul român este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea „creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datând din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice. Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică „Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Dedь Moroz, adică Moş Ger, este indubitabil că la ei nu s-a făcut o asociere între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s-a făcut la români şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii române străvechi. Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au împrumutat acest termen de la români. În plus, este cert că au existat contacte între geto-daci şi slavi cu peste 2000-2500 de ani în urmă.
Dovadă că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvânt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s-a celebrat în sânul bisericii creştine decât destul de târziu, abia începând cu secolul IV, mai întâi la Roma, de prin 336 d.Ch. încoace. În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă, apoi treptat s-a adoptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus. Această dată s-a generalizat cu timpul în ambele părţi ale Imperiului Roman. Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus. Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este celebrată pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană „natalis solis invicti” („naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească. În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile. În aceste zile romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism și mai apoi asimilat cu sărbătorirea Crăciunului. Sărbătoarea devine un obicei care dăinuie şi astăzi, răspândindu-se în toate ţările europene, cât şi peste ocean în cele două Americi.
La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.
Așa cum arată și Ghinoiu-Pleșca, nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgână romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic. Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă. Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă. Sărbători legate de această dată sunt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.
Având în vedere aceste detalii, geto-dacii sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi re-naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor. Avem atestări documentare că vechea religie traco-dacă era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Ch. Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit până foarte târziu la traco-daci.
Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin I, în satul său natal Tauresium fusese un adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI, d.Ch., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu trac vor fi dăinuit mult timp şi după aceea. Menționăm, de asemenea, că în religia zoroastriană naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.
Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul românesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat până azi, sânt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră și ea că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus. Din punct de vedere etimologic, autoarea pornește de la rad. PIE *perku– „stejar”, radical din care provine lat. quercus „stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, „butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte „chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun. La megleno-români, acest butuc se numeşte „boadnic”. În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin probabil ca rom. Crăciun să provină de la rad. PIE *perku-, radical care defineşte stejarul. Pri urmare, cei doi termeni nu trebuie confundați. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din lemn de stejar. Pe de altă parte, trebuie arătat că la ruşi karačon defineşte perioada solstiţiului de vară, iar în rusa veche definea o sărbătoare de după 15 August. Prin urmare este posibil ca la traco-daci ca și la alte popoare indo-europene acest radical să fi putut defini mai multe sărbători importante din cursul anului, sărbători care aveau ceva în comun, putând fi legate calendaristic de cele două solstiţii. Pentru societăţile agrare antice sărbătorirea solstițiului de iarnă treuie să fi fost cea mai importantă pentru că marchează nu numai momentul când ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice, perioadă în care membrii societăţilor agrare dispuneau de timp mai mult pentru astfel de ceremonii. Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă. Arderea butucului în vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.
În aceeași manieră, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Înainte de a se numi Christmas, Crăciunul era denumit de vechi englezi Yule, termen care mai înainte definea o sărbătoare păgână ce se celebra la solstițiu de iarnă. Mai mult, solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul (cf. friz. jul, eng. yule). După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul „discul (cercul) solar”; cf. eng. wheel „roată”, gr. κύκλος id.. Prin urmare, rom. Crăciun trebuie să definească tot „discul (cercul) solar” şi nu altceva şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba română. Prin urmare, există un paralelism străvechi între Yule și Crăciun.
Aici revenim la ceea ce spuneam la începutul acestui comentariu că Crăciun nu era alteceva decît o divinitate solară, fiind asimilat discului solar așa cum făceau și vechii germanici. Astfel, reiese, cât se poate de clar din cele arătate mai sus, că rom. Crăciun provine din PIE *(s)ker– „a îndoi, a încovoia”, cu forma nominală *kerk– „cerc”, radical destul de productiv în limba română, din care provine şi rom. cerc și alte cuvinte din limba română.
Prin urmare, derivă din PIE *kerk > proto-traco-dac. *kerkion > traco-dac. *Kerk’un > rom. Crăciun. Suf. –ion este specific limbii geto-dace (cf. Koga–ion). Forma ar. Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei r a avut loc destul de târziu, dar nu putem preciza când, poate către sfârşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Ch. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini stră-vechi, indo-europene având un caracter agrar neolitic, fiind întâlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene. În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit. Ca să concretizăm, termenul Crăciun reprezintă o divinitate solară, iar numele acestuia face referire la forma discului solar.
Această demonstrație științifică nu poate și nu se vrea a exclude însă bucuria cu care astăzi lumea așteaptă și se bucură de sărbătorile de iarnă. De peste două mii de ani, trăitorii de pe aceste meleaguri onorau aceste sărbători ca și astăzi cu toată strălucirea, bucuriile și fastul cu care au fost investite și împodobite, dovedind încă odată prin continuitatea milenară a tradițiilor, continuitatea neamului nostru de mii de ani pe aceste meleaguri, asigurându-i și astfel perenitatea până în veacurile ce vor să vină.
Mihai Vinereanu
Promoții de la DACIA ART. Comandă aici: https://dacia-art.ro/54-tricouri
